Politica Simonei

Subtitle

Primul interviu: sange proaspat, praf si mizerie

 

O dorinta nestapanita

O dorinta nestapanita de a cunoaste oameni si de a scrie despre ei ma domina ca o rugaciune. Eram o pustoaica de clasa a opta, aveam 14 ani. Doream sa scriu. Atat de mult doream sa scriu incat atunci cand mi-am luat inima-n dinti si am decis ca este cazul sa mai las deoparte versurile, publicasem pana atunci in reviste pentru copii, si sa particip la un concurs national de reportaj, ma durea sufletul. Doream sa spun lumii atatea si nu stiam de unde sa incep. Gasisem totusi un fir...
- Alo, buna ziua. Cu tovarasul director, va rog.
- Cine sunteti ?
- Sunt eleva Simona Cotut, si vreau sa vorbesc cu dumnealui. Sa-mi dea permisiunea sa intru in uzina.
- Si ce sa faceti in uzina ?
- Sa scriu despre oameni, sa fac un reportaj !, m-am umflat eu in pene.
- Nu este aici ! Si zdrang, telefonul in nas...  Ati vazut insa vreodata vreun drac de ziarist sa se lase. Nici eu ! Cat de mica eram, am ignorat refuzul. Mi-am zis doar ca-i ocupat. Adica, in naivitatea mea, o cam crezusem pe secretara. Cum totusi ma gandeam ca din cand in cand se poate intampla ca omul sa ajunga si in birou cred ca am sunat-o si de cate douazeci de ori pe zi. A treia, i-au cedat nervii si mi-a facut legatura.
Fapt care m-a incurajat. Oricum, mai mult durase sa ma decid ca vreau sa scriu un reportaj si sa aleg tema decat obtinerea acceptului pentru interviu si permisiunea de a intra in uzina Vulcan si de vedea ce se intampla acolo. Sursa, o vecina, imi spusese ca este o munca grea. Nu mi-a dat amanunte. A reusit insa sa-mi starneasca intr-un chip nefiresc curiozitatea.
In ziua fixata de conducere, ma trezesc dimineata devreme. In realitate, nici n-apucasem sa adorm. M-am imbracat in uniforma scolara. Iau tramvaiul. Apoi autobuzul. Ma prezint la poarta principala a uzinei « Vulcan » mai mult moarta decat vie.
Dau telefon de la poarta. Mi se cere un act de identificare. Zic in sinea mea: ia sa le dau carnetul de note. Ma gandeam ca e asa, ca o carte de vizita. Aveam note mari. N-a interesat pe nimeni. Primesc carnetul de note inapoi si astept. Apare domnisoara blonda, stiti adica, respectiva pe care o innebunisem cu telefoanele, si ma invita in cabinetul directorului general. M-a ignorat o vreme. Destula. Stau in secretariat si astept « sa se elibereze » seful. Astept destul. De emotie si fiindca n-aveam ce face, nu erau reviste si nici televizor, ma zgari pe frunte. Aveam cosuri. Cele de 14 ani. Ma deranjau. Nu mi-am dat seama ce fac, ma gandeam la intrebarile pe care le aveam de pus si ma gandeam cum sa iau notite repede, repede sa nu pierd nimic, nimic din ce mi se spune... eu scriam cam incet, ma rog, aveam o mare grija si o inima ce-mi batea ca un buzdugan. Nu Morar. Reportofon ? Doamne fereste, nici n-auzisem de asa ceva !
- Poftiti, va rog !
Inima mea, la galop, o ia inainte. De cand asteptam clipa asta !
- Buna ziua. Sunt eleva Simona Cotut, in clasa a opta, de la revista « Cutezatorii », zic eu cu tupeu. Vreau sa fac un reportaj...
- Ce sa faceti ?, ma intreaba tovarasul director uitandu-se la mine cu impresia ca vreau ceva imposibil.
- Va rog sa ma ajutati sa ma intalnesc cu muncitorii. Eu despre ei vreau sa scriu, despre problemele lor, ce salarii au si ce probleme. Asta vreau sa stiu. Si cati angajati aveti, cu ce se ocupa, o prezentare generala mi-ar folosi...
Nu stiu de unde, indata ce trecusem de usa capitonata imi revenise curajul. Turuiam in nestire. De parca mie trebuia sa-mi iau interviu ! Ce miracol, gandeam in sinea mea! Puteam chiar sa si vorbesc, sa-mi exprim dorintele... aveam si voce... cam pierduta putin, dar ma rog, exista. Directorul ma priveste incruntat. Era in costum. Avea cravata. Ma intimida tinuta oficiala cu care nu prea eram obisnuita (pe tata nu-l vazusem niciodata in costim !) insa mi-am zis ca daca tot am ajuns la el in birou cale de intoarcere nu mai exista. I-am spus ca particip la un concurs national de reportaj si m-am laudat, cum ar face orice jurnalist si in ziua de astazi – mai fac si eu uneori asta - ca mi-am propus sa-l castig. El tot ma privea asa, aparte... Avea in jur de 50 de ani, probabil era tata de copii. Incerca sa se pastreze sobru, dar se vedea ca abia se stapaneste sa nu izbucneasca in ras, numai fraiera de mine nu se prinsese ce-i. Eu, in uniforma comunista cu sarafan bleumarin inchis si camasa bleu cu maneca scurta, cu cordeluta alba si parul prins in doua cozi, si impletite pe deasupra, dandu-mi importanta de om mare, de ziarist adevarat, incercam sa-l conving sa vorbeasca cu mine... ca de la egal la egal. Pe timpul comunistilor viata se derula altfel. Sa ai tupeu era o chestie. Directorul avea totusi ceva sa-mi spuna si nu-mi dadeam deloc seama de ce era destul de incurcat. Hmmm ! In cele din urma cheama secretara. Blonda vine, se uita la mine cu un aer de expert, face niste ochi mari, mari de tot... directorul ii cere o oglinda. O aduce. Ma roaga sa ma privesc un pic. Ma uit si ma apuca groaza. Intreaga imagine de om serios pe care dorisem sa mi-o construiesc se naruie intr-o secunda ! Eram plina de sange pe fata. Imi ranisem fruntea in secretariat, dare de sange se prelungisera rebele de pe frunte catre nas. Eu am simtit ca ma gadila ceva si m-am scarpinat, intinzandu-l. Ce sa mai ! Aratam ca naiba !Absolut ! Parca veneam dintr-un film de groaza. Ce-or fi gandit oamenii aceia despre mine nu stiu. Stiu doar ca, rosie ca racul, cu sangele coagulat si uscat de ceva vreme pe fata, am tasnit de pe scaun si m-am dus sa ma spal. Aveam insa o mare dilema : sa renunt, deoarece amarnic m-am mai facut de rusine neputandu-mi stapani emotiile sau sa continui ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat ?! Imi venea sa-mi trag palme. Aleg varianta doi. Ma intorc deci la director, imi iau carnetelul, calma, calma de tot, si reiau intrebarile. Si mai serioasa decat inainte, ca doar aveam de luptat cu propria mea imagine distrusa de blestematele de bube. Stiu ca deja aveti in minte o imagine grotesca. Asa si era. Ce stiti voi insa: eu imi pregatisem intrebarile vreo doua saptamani si insistasem atat de mult ca tot ceea voi scrie este foarte, foarte important si chiar va fi publicat in revista, incat nu doream sa ratez o asa ocazie nemaipomenita. La finalul interviului, i-am promis directorului ca-i voi aduce nu unul, ci mai multe exemplare din revista in care, neaparat, voi include si conversatia mea cu el. Mi-a multumit. Vorbise cu mine ca si cu un ziarist adevarat. Reusisem, nu glumesc ! Nu stiu daca neaparat l-a impresionat ofranda mea de sange cat sangele rece de care am dat dovada dupa micul exercitiu de automutilare juvenila !
- Cheama-l pe Georgica !, tuna directorul catre secretara.

Autodenunt: de mica am avut legatura cu « turnatorii »!

La chemarea superiorului apare un om imbracat in salopeta, asculta ordinul conducerii de a ma duce prin toate sectiile deoarece « don’soara Simona, aici de fata » doreste sa-si aleaga un subiect interesant pentru ca vrea sa castige un concurs si, oricum, articolul apare in revista “Cutezatorii”. Pe director clar il convinsesem daca-i servise lui Georgica exact « palca » mea. Mai ramanea maistrul Georgica. Si o duzina de muncitori pusi pe luat peste picior. Omul zice, « bine » (deh ! daca-i ordin, cu placere !), da sapca pe spate si adauga : « Veniti cu mine, va rog ! ».
Din discutia cu directorul deja mi se paruse a avea potential jurnalistic o excursie prin sectia « Turnatorie ». Stiu: gata, v-ati si gandit la turnatorii depistati de CNSAS. Nici o legatura ! Aveam sa aflu ca decizia de a scrie despre muncitorii din Turnatorie ma va arunca intr-o lume cu oameni mizeri trupeste si mari sufleteste. Oameni simpli, obligati sa munceasca in foc si praf toata ziua si noaptea. Ma plimb peste tot, nu zic nimic, doar intreb cu aerul ca sunt, cumva, intr-un fel de inspectie si notez constiincioasa. Cand ajung la Turnatorie ii zic lui Georgica : « aici vreau sa vorbesc mult cu oamenii ».

Paine prajita pe cuptoarele in care se turna otel

Era foarte cald, mult praf inghitit de toti muncitorii, maistrii, subinginerii si inginerii de la Sectia Turnatorie. Metalurgia era si este grea ! Lucrau in schimburi si erau murdari din cap pana-n picioare. Pielea, parul, unghiile... Femeile, puternice si grase, cu burti deformate de varsta si greutatile carate indata ce m-au vazut au sarit cu gura pe mine fara sa tina cont ca sunt un copil. Erau multumite ca in sfarsit le asculta si pe ele cineva : «Uite ce greutati trebuie sa caram. Uite in ce conditii lucram. Stii ce salarii mici avem ? Oricine se imbolnaveste aici. Face silicoza. Noi facem formele (niste chestii enorme) in care se toana metalul si le caram pana la aparatul de topit. De acolo, caram piesele metalice grele de peste 50 de kilograme. Ne rupem de mijloc, nu mai putem, dar nu zicem nimic ca altfel nu mai primim prime, ba ne vede sefu’ si ne ia din leafa ».
Practic, langa cuptoarele incinse, viata era infernala. M-au invitat cu ele la masa si am mancat slanina cu paine si usturoi. Paine prajita pe vatra incinsa a cuptoarelor unde descarcau formele grele facute dintr-un amestec care mie imi semana a lut. Si usturoi frecat de partea arsa a feliilor de paine. Mi-a fost rusine ca nu puteam sa fac ceva bun pentru acei oameni. Sa le fie bine atunci pe loc! Simteam mila, revolta sa vad oameni traind in asemenea conditii, revolta ca nimeni nu-i ajuta cu nimic. Barbati si femei lasati sa se chinuie sub demnitatea umana.
M-a impresionat umorul lor. Mi se parea ca tasneste in valuri de sub sudoarea care li se prelingea abundent pe frunte si le inunda sub-bratul. Radeau de situatia lor. Se ajutau la nevoie facand, cu aerul cel mai firesc, eforturi imunane unii pentru altii. Din simpla prietenie. Nu era ca astazi cand toti iti trag pumni in cap doar ca sa se distreze ! Am aflat apoi ca acolo se cunoscusera familii intregi, erau sot si sotie, nasi si fini, cumetri si soacri... Pe atunci nimeni nu le spusese ca n-au voie in familie la serviciu. Veneau impreuna in zorii zilei, intrand incolonati pe poarta uzinei, cu umerii aplecati si priviri resemnate...
Am stat cu ei aproape o zi intreaga. Maistrul Georgica se dusese la treburile lui, uitand probabil de mine. Nu m-am grabit sa plec. Era o experienta de viata si n-am vrut in ruptul capului sa o ratez.

Mi-a aparut articolul!

M-am dus acasa si am scris in aceasi zi. N-am vrut sa uit amanunte importante. Nici n-am mancat pana n-am terminat de scris. Dupa ce-am scris, am plans. Pe bune. Ce vreti, doar eram un copil! Cam impresionabil copil. A doua zi, am predat reportajul. Stiam, simteam, speram ca era bun. Am avut insa emotii: daca nu mi-l publica? M-am dus la scoala fara sa spun la nimeni ce-am facut ca sa nu ma fac de ras. Preventiv, in caz ca nu apare. Totusi promisesem la atatia oameni din uzina ca-si vor citi numele in ziar incat speram din tot sufletul ca voi reusi. Dupa vreo trei saptamani imi iau inima-n dinti si sun la redactie. « Pai, vino Simona si ia revista, ieri ti-a aparut articolul ! », imi spune scriitorul Costache Anton. Dumnezeu sa-l ierte ! A murit multi ani mai tarziu. Apucase sa scrie « Seri albastre ». Frumoasa carte.  Am tropait de fericire o zi intreaga. Am luat vreo 20 de exemplare ale revistei pentru copii. « Stii, ti l-am facut mai scurt, am concentrat informatia din lipsa de spatiu », mi-a spus dl Anton (atunci am aflat eu cum e cu constrangerile legate de numarul de cuvinte). Dar ne-a placut, cred ca ai sa primesti un premiu! Sa vedem ce spune si juriul. Eu te sustin. Bravo, ai avut inspiratie ! Si informatie ! ».

Hoasca de comunista m-a urat

Alesesem sa amestec in reportaj, printre elementele descriptive si de culoare ori multele citate din declaratiile celor cu care vorbisem, amanunte despre problemele, greutatile oamenilor simpli. Am daruit numarul respectiv al revistei « Cutezatorii » directorului general al uzinei, maistrului, muncitorilor despre care scrisesem, profesoarei mele de romana care ca ma luase cu ea la emisiunile de la TVR cu Cezar Tabarcea, directorului liceului meu si dragei mele diriginte, doamna Dorina Goicea (sper ca-si aminteste, e un profesor grozav !). Mi-au multumit si m-au privit ca pe un jurnalist. Doar ma si comportasem ca atare. Am fost fericita ca am scris despre niste oameni de isprava pe care altii, poate, in conditii normale n-ar fi dat nici doua parale. Nici astazi nu dau. Mai ales politicienii. Femeile m-au sfatuit, induiosate: « Sa inveti, Simona, sa te faci mare ! ». Directorul uzinei mi-a urat sa nu ma las de scris fiindca am talent, profesorii mei m-au pregatit ca sa particip in continuare la concursuri fara sa-mi pretinda bani de meditatii (cum se practica azi din plin). Colegii mei copii de la redactia « Cutezatorii » m-au sustinut si s-au bucurat impreuna cu mine cand am castigat premiul intai la concursul national cu acel text si, drept premiu, am fost intr-o tabara nationala de creatie, la Zalau. Acolo l-am cunoscut pe profesorul de romana din Blaj, pe atunci tanarul Ion Zubascu. Astazi un cunoscut folkist si jurnalist. Ne canta seara la focul de tabara, la chitara. Tot « Hai, hai si turai » In tabara, am mai castigat un concurs si am primit un ghiozdan plin cu rechizite. (Ghiozdanul era greu, foarte greu din piele groasa. L-am carat dupa mine un liceu intreg). Fratii mei m-au ignorat ca doar pentru ei eram aceeasi. Tata mi-a spus: e cazul sa inveti si tu sa folosesti o masina de scris ca sa nu-ti mai trimiti textele scrise de mana! Nu se intelege nimic! Iar eu am decis: munca fizica grea nu pentru mine. Mai bine scriu...
Daca nu venea Revolutia poate ca nu scriam nici in ziua de astazi. Nu puteam. N-aveam « DOSAR ». Nici pile, relatii, cunostinte... Ma aveam pe mine si talentul meu. Nu conta, am fost rejectata de sistemul comunist care nu mi-a permis fara dosarul de cadre si apartenenta la partidul comunist sa devin ceea ce imi doream inca de mica.

Activistii comunisti din presa: fara talent ori chemare

Altii insa, fara talent ori chemare pentru meseria de jurnalist, s-au descurcat.  Au sarit din scoala primara direct la strung si apoi la facultate. Ei erau mai buni, executau ordine. Si azi fac la fel. Sunt activistii comunisti. Liceul l-au facut dupa  « Universitatea PCR» Stefan Gheorghiu, « facultatea » pentru cadrele de nadejde. Acolo, eu n-am putut sa dau concurs pentru ca s-a opus secretara de partid care m-a acuzat ca n-am fost la sedintele ei de « Invatamant politic ». Ma durea de ele exact in fund. Am refuzat dintotdeauna sa ma las indoctrinata. Dupa ce-am invatat un an intreg, a refuzat sa-mi dea o semnatura si o simpla stampila si, fara Revolutie, viitorul meu ar fi fost decis de-o activista cu patru clase a PCR.